Dubla scriitură, în cazul unui roman, în care spaţiul textului presupune o lectură pe două paliere, al realităţii recognoscibile şi al imaginarului textului, impune cititorului exerciţiul de receptare simultană, simpatetică, a devenirii şi a posibilului. Este explorarea spaţiului interior înţeles în virtualităţile sale.

„A fi liber înseamnă a fi condamnat la libertate” – celebra afirmaţie fenomenologică a lui Jean-Paul Sartre s-ar putea constitui în nucleul iradiant al intrigii romanului Heather, cu totul, scris de Matthew Weiner. Acest roman de debut (2017) susţine ideea scrierii unui scenariu simplu, cu adresabilitate generală, fără episoade surpriză şi cu personaje în aparenţă schematice. Funcţionează însă efectul la distanţă. După lecturarea rapidă (pentru că permite cursivitatea discursului) se instalează starea interogativă: de ce un roman pentru un subiect atât de banal (un copil adorabil dominat de părinţi prin atitudini de protejare duse la extrem)? Formula ştiută drept scenariu precum „foile de ceapă” (în limbajul audiovizual) dezvăluie însă o tehnică în subsidiar, a reducerii tensiunii narative la descrierea unui impuls primar: uciderea fără o motivaţie logică. Este ceea ce Matthew Weiner a exersat prin scrierea scenariilor şi în calitate de producător al unor celebre seriale apreciate de public şi de critica de specialitate. A primit două premii Emmy ca producător al seriei Mad Men, patru premii Globul de Aur şi cincisprezece premii Emmy pentru alte creaţii cinematografice.

Conform concepţiei lui Sartre, a fi liber înseamnă a participa la o lume care-i opune fiinţei rezistenţă, chiar dacă se angajează. „Raportul cu mine însumi este mijlocit în mod necesar prin celălalt, care ne priveşte (s.n.)” (J. P. Sartre, SN, 33, apud Antoni Hüghi, Paul Lübcke (coord.), Filosofia secolului XX, Editura ALL, Bucureşti, 2003). Efectul privirii va fi pivotul întregii acţiuni. O privire în interior şi una pentru ceilalţi. Sinteza acestora va crea impulsul negativităţii. Personajele sunt reprezentative pentru două categorii uşor de recunoscut în lumea newyorkeză: familia înstărită preocupată de reuşită în plan personal şi profesional şi categoria tip paria societăţii, antrenată totuşi de dorinţa de integrare.

Mark, tatăl, şi Karen Breakstone, mama, formează cuplul care nu-şi regăseşte armonia primordială, se află în căutare permanentă de motivaţii pentru a se impresiona reciproc. Privirea celuilalt este esenţială şi argumentează rămânerea în cuplu. Karen va dori să atragă atenţia soţului printr-un chip îngrijit, Mark, prin poziţia socială. De această impresie asupra celorlalţi este conştientă şi Heather, fiica: „Empatia lui Heather se dezvoltase odată cu tot restul fiinţei ei şi devenise dureros de tăios”(p.70). Relaţiile în familie sunt viciate de dorinţa fiecăruia de a domina prin afectivitatea exacerbată, camuflată de o atitudine în esenţă benefică: mama doreşte să fie prietena fiicei sale, tatăl să o protejeze de străinii care ar putea atenta la viaţa sa. În spatele acestor atitudini se ţese însă un adevărat conglomerat de resentimente faţă de cei din jur, ajungând până la gândul de a ucide pentru a proteja.

Matthew Weiner construieşte intriga pe acţiunile unor personalităţi aflate la antipod, binoamele bun-rău, frumos-urât, civilizat-paria societăţii funcţionând da capo al fine. Focalizarea acţiunii, paradoxal, se face pe un alt profil decât cel anunţat în titlu: adevăratul personaj principal este Bobby, un tânăr ce a crescut într-un mediu viciat de alcool şi prostituţie, încarcerat, şi care este dominat de sentimentul răzbunării prin a ucide. Ceea ce-i plăcea trebuia să se sfârşească prin a omorî. Atracţia fizică pentru Heather îi va schimba perspectiva de receptare a lumii exterioare, îl va determina să o privească dorindu-şi să-şi pună întrebarea fundamentală: dacă o va omorî, cum va fi viitorul său? Este întrebarea-cheie, care transformă comportamentul lui Bobby din agresiv-obsesiv în tolerant şi afectuos.

Ideea uciderii se înfiripează ca dorinţă şi în cazul lui Mark, tatăl. Intensitatea gândului asociată cu grija nefirească pentru Heather îi va induce un vis, în care el este cel care o omoară pe fiica sa, despicând-o „ca pe o căprioară”.

Ca într-un episod-cheie al unui serial de televiziune (gen în care autorul a excelat), Matthew Weiner descrie momentul în care Bobby intră în camera fetei, în ambientul personalizat. Până atunci, impulsurile sale erau instinctiv violente, după contactul cu artefactele ei personale se întreabă de ce să o omoare. Uciderea lui Bobby de către Mark devine pentru toţi o eliberare de dorinţa de a ucide. Bobby avea o motivaţie: trăia sub impresia reminiscenţelor de amintire din detenţie şi din cele despre copilăria sa într-un mediu de promiscuitate. Dorind să domine acest univers întunecat, pierde contactul cu o realitate sub semnul timpului şi simte oamenii „fie ameninţători, fie excitanţi”. „Moartea ei în mâinile lui ar fi ceva sublim şi Bobby crezuse că acesta e destinul lor” (p.110). Iar transformarea totală a comportamentului său şi a viziunii asupra lui Heather se va constitui în adevărata surpriză a naraţiunii. Bobby este un amestec de contrarii, o personalitate marcată negativ, în care se dă o luptă interioară. Atracţia sexuală îl determină să se gândească la crimă, iar sursa erau imaginile copilăriei, când asista la prostituarea mamei sale. De aici acel mélange în a privi femeia ca pe o iubită sau ca pe o mamă casnică, aşa cum şi-ar fi dorit să fi avut. Crima lui Mark va elibera familia de angoase, iar Karen va resimţi pentru totdeauna că va trebui să trăiască „între vina lui şi cine ştie ce fantomă care se va ridica chiar atunci de pe aleea dintre blocuri” (p. 136) (locul unde se prăbuşise Bobby împins pe geamul bucătăriei de către Mark).

A se elibera de tensiuni şi a se simţi liberi – iată dezideratele personajelor lui Matthew Weiner, de unde şi atitudinea lor senină, tristeţea din spatele zâmbetului. „Există libertate doar în situaţie, şi există situaţie numai prin libertate”, scria Jean-Paul Sartre. Iar aceste situaţii însumate reprezintă lumea celorlalţi, în care personajele îşi caută locul spre a fi privite. Doar în situaţie şi sub privirile celorlalţi viaţa are o semnificaţie de trăit.